După o pauză de șapte ani, Tatiana Țîbuleac se întoarce cu un nou roman plin de forță publicat la Editura Cartier, Cînd ești fericit, lovește primul (2025). Dacă celelalte două romane, Grădina de sticlă (2018) și Vara în care mama a avut ochii verzi (2017), explorau un singur spațiu, cel parizian sau cel basarabean, iar temele erau subordonate unui singur nucleu narativ, precum cel relațiilor disfuncționale în familie, acum ne este dezvăluită o lume hibridă pe toate palierele. Spațiul este dublat, timpul renunță la liniaritate, iar personajele sînt raportate constant la cine au fost înainte.

Romanul narat la persoana întîi o are ca voce principală pe Mila, o femeie de vîrsta a doua care a părăsit Republica Moldova acum 25 de ani pentru Franța, stabilindu-se la Paris. Mila se află prinsă constant la mijloc, la limita dintre cele două vieți. Înainte, o tînără profesoară la Universitatea din Chișinău care se lupta cu sărăcia, cu relațiile disfuncționale și cu alienarea provocată de sentimentul usturător de a nu îți găsi locul Acum, o îngrijitoare care ajută cu diverse treburi prin casele unor familii înstărite din Paris, care se luptă cu alcoolismul moștenit de pe filieră paternă și cu inadaptarea specifică străinului. Toate întîmplările și elementele de tensiune interioară sînt relatate într-un stil cu care autoarea deja ne-a obișnuit, unde sinceritatea e dusă pînă la brutalitate, dar care se întîlnește și cu blîndețea și vulnerabilitatea. Chiar dacă formula e aceeași, ea nu își pierde din vitalitate, pentru că puterea acestui roman se trage din construcția sa.

Romanul este alcătuit din două planuri care alternează. Pe de o parte avem viața Milei din Paris, iar pe de altă parte se află momentele din tinerețe și din copilărie, petrecute în Republica Moldova. Vocea Milei nu este doar a ei, pentru că în ea sînt conținuți și oamenii care au marcat-o de-a lungul devenirii sale pînă la maturitate: tatăl, mama, Nina, Malik și ea. Nu doar că sînt reconstruite dialogurile, ci Mila încearcă să se apropie de trecut prin a prelua vorbele sau comportamentele celorlalți. Cel mai bine poți păstra un lucru dacă-l interiorizezi sau cea mai mare formă de admirație este imitația, pare să creadă Mila. Acest lanț al amintirilor alternează cu prezentul parizian, care se arată ca fiind monoton, nesincer și pretențios în preajma celor pentru care lucrează, dar și cu vechile cunoștințe care s-au mutat de acasă cu aceeași speranță închisă în pașaport.

Titlul este morala ascunsă in plain sight a cărții: fericirea ca formă de putere. Aproape toate personajele din copilăria Milei au luptat pentru a simți sau pentru a-și asigura bucuria, inclusiv ea însăși. Mai întîi ne întîlnim cu familia protagonistei, compusă din mama care nu voia să fie mamă, tatăl care e în primul rînd redactor și mai apoi părinte și ea, copilul, în care se varsă toate dorințele și eșecurile părinților. Mila nu e văzută pentru cine e și pentru ce simte, ci ea devine ceea ce trebuie în funcție de nevoile celor care o înconjoară. Din cauza sentimentului de singurătate, ea nu se opune acestor proiecții, ci se lasă invadată de ele. Mila preferă să cedeze în fața celor pe care îi iubește, ca să nu plece. Astfel, fericirea celuilalt se transformă de cele mai multe ori într-un pumn zdrobitor, care nimerește mereu locul care doare cel mai tare. Familia nu este singura care o trădează, ci și cel mai bun prieten al ei, Malik. Prietenia dintre ei, care va suferi mutații erotice, despărțiri și reîntîlniri, este singurul cămin pe care Mila l-a cunoscut. O iubire care a explorat diferite forme, dar care a rămas mereu sinceră. Însă sinceritatea și permanența acestui sentiment nu sînt ferite de suferință, mai ales cînd te simți sau ești înlocuit. În acest mod, întreaga poveste ne arată că fericirea poate deveni un mecanism egoist de exploatare afectiv al celuilalt. Dacă lovești primul, domini, învingi, supraviețuiești.

Ca și în celelalte romane, Tatiana Țîbuleac se îndreaptă înspre un personaj care trebuie să învețe să trăiască în ciuda trecutului său. Ceea ce se adaugă acestui exercițiu de reziliență este faptul că în momentul în care Mila își aduce aminte sau îi revin momentele dureroase din tinerețea ei, ea continuă să se confrunte cu urmările venite din viața pe care părăsit-o, odată cu spațiul basarabean. Cartea se sfîrșește, însă problemele Milei nu. La finalul volumului ni se oferă doar un pansament, o imagine frumoasă care oferă speranța falsă că poate dincolo de lumea aceasta totul va fi mai bine. Supraviețuirea nu înseamnă echilibru și armonie, ci înseamnă pe de o parte, mecanisme de adaptare autodistructive, iar pe de altă parte să găsești bucuria în lucrurile mici, ca să poți să duci pînă la capăt fiecare zi. Fericirea, aici, se limitează la capacitatea de a persevera și de a nu lăsa niciodată garda prea jos.

În plus, Mila, alături de celelalte personaje care au migrat înspre o viață mai bună, devin reprezentanții acelei perioade cînd luminița de la capătul tunelului ia forma Occidentului. Influențată de cei mai buni doi prieteni ai ei, Malik și ea (căreia nu îi vom afla numele), ia decizia să-și părăsească cariera de profesoară și pe colega ei de apartament, Liduța, plecînd la Paris. Mila pleacă, precum mulți alții din acea vreme, pe încredere. Încrederea în faptul că muncile necalificate sînt doar tranzitorii și cunoștințele care te ajută să te angajezi sînt o cheie a succesului. Ea și Mila sînt în Paris, în timp ce Malik lucrează pe șantier la Lyon. Însă, de la început știm faptul că Mila nu a reușit să scape din acea etapă de tranziție, rămînînd să lucreze pentru diferite familii și cu regretul părăsirii unei vieți care părea mai sigură, în retrospectivă. Autoarea surprinde abil conflictul interior sub forma sentimentului de vinovăție. Mila se percepe într-o manieră depreciativă: „Am cincizeci de ani, sînt terminată“, din cauza impresiei ca a eșuat în a se realiza pe orice plan: nu a reușit să acumuleze bogăție, să aibă o carieră de succes, să fie frumoasă sau să aibă o familie. Acestea par să fie datoriile pe care le ai față de cei pe care îi lași în urmă, să fii fericit ca să poți să o aduci și acasă cu avionul cînd te întorci. Ce se întîmplă dacă nu reușești să devii o parte integrată în acea altă lume? Pari să spulberi orice șansă la bucurie. Chiar dacă Mila se referă la ea însăși ca fiind o ratată, ea nu este una. Viața Milei arată realitatea că, din păcate, nu ajunge doar să pleci ca să reușești și nu contează atît meritele pe care le-ai acumulat, ci șansa. Și că singurul început adevărat pe care îl ai în viață e atunci cînd te naști.

De asemenea, Tatiana Țîbuleac, prin intermediul amintirilor și trăirilor Milei, se apropie de teme pe care le întîlnim adesea în literatura feministă. Mila nu se confruntă doar cu ostilitatea pe care străinul o întîmpină, ci și cu propria corporalitate. Înfățișarea care îi condiționează alegerile, precum un compas, care ar trebui să o ghideze înspre, cel puțin, o formă de bunăstare casnică. Mila nu se simte împlinită ca femeie, pentru că i se pare că nu a reușit să fie nimic din ce a fost învățată că o femeie ar trebui să fie. Ea știe că aceste condiționări sînt false, sînt niște reflexe programate de o societate patriarhală și inechitabilă, dar e greu să nu suferi cînd te simți singur și nedorit. Mila întruchipează povara existenței feminine: trebuie să fii frumoasă, dar nu promiscuă, trebuie să ai o familie, să ajungi o mamă devotată, iar dacă nu poți să devii femeie, fii „bărbată“ cu o carieră. În același timp, în jurul Milei gravitează și alte personaje feminine, precum Nina și ea. Nina, partenera tatălui ei și o mamă de schimb pentru Mila, înfățișează o femeie simplă, arhetipul gospodinei, care face tot ce poate ca să întrețină casa. E mai mult tratată asemenea unei menajere sau a unei bone, decît ca o soție. Odată cu separarea celor doi, cînd Mila merge să o viziteze pe Nina, observă cîteva schimbări, hainele pe care le poartă care par să o ascundă mai puțin. Nina prinde contur în afara sarcinilor domestice.

Un alt model feminin este reprezentat de către ea, fosta cea mai bună prietenă a Milei. Ea, care e descrisă ca o femme fatale, care cucerește pe oricine și are pe cine vrea ea, effortlessly. Farmecul se risipește progresiv. După reprezentarea unei prietenii feminine de nedespărțit, vedem cum începe să apară spiritul de competiție. Scorul e atenția masculină, dar mai ales cea a lui Malik, care face parte din acest trio. Dinamica grupului este constant dinamitată de ea, de modul prin care se folosește de cei apropiați. Puterea ei constă în disimulare, e la fel de vulnerabilă, nu e specială pentru bărbații de care crede ea că se folosește. De aceea, după moartea чёрм-ului, fostul ei partener și capul unui lanț de infractori, grupul rămîne vulnerabil în fața inamicilor care s-au răzbunat: „«Și acum ce o să facem?», am strigat eu disperată. Voiam să plece, să dispară din casa mea, din locul acela curat, plin cu fructe și cu povești, cu rochișoarele Ninei: „Eu nu vreau să trăiesc toată viața ca tine, ca o lepădătură. Din cauza ta am ajuns aici. «Unde-i чёрм-ul tău să ne apere» A fost prima dată cînd a plîns de față cu mine. Mi-a răspuns că чёрм era mort și că nimeni, absolut nimeni nu mai putea să ne apere“. Astfel, este subliniat faptul că invincibilitatea și libertatea unei femei sînt cu atît mai puțin tangibile cu cît aceasta se supune „protecției“ masculine. Aceste secvențe sînt doar cîteva dintre modalitățile prin care autoarea ne arată cum standardele de gen creează blocaje nu doar pentru obținerea egalității sociale, dar și pentru atingerea unei forme de fericire umană.

Lumea construită în acest roman este densă, complexă și inepuizabilă, în ceea ce privește pistele de analiză. Cartea lasă un gust dulce-amar, orice lucru bun pare mereu să fie pîndit de un pericol nevăzut. Autoarea surprinde prin arhitectura volumului această senzație de efemeritate a fiecărui moment, fie el bun sau rău. Cum amintirile sînt niște fîșii parcă decupate dintr-o altă viață, sînt camera interioară în care ne refugiem sau care ne înghite cînd prezentul pare lipsit de sens. Cu toate acestea, arbitrarietatea vieții și a prezentului nu sînt lipsite cu totul de căldură. Poate sînt străine, dar nu cu totul inconfortabile. De asemenea, autoarea reușește din nou să capteze multitudinea de fațete și straturi pe care relațiile interumane le implică, cum ele se transformă și se păstrează indisolubile prin atașament și înțelegere. Firele roșii nu se opresc să existe, memoria le păstrează pînă dincolo de moarte.

Așadar, noul roman al Tatianei Țîbuleac este memorabil nu doar prin povestea emoționantă și plină de tensiune spusă cu furie și cu blîndețe în același timp, ci și pentru că ne arată că fericirea nu înseamnă întotdeauna perfecțiune sau dreptate.

—Andrada TEUCĂ